Last Updated on ianuarie 31, 2021 Zilele trecute au fost sărbătoriți 152 ani de la înființarea Colegiului Național Dr. Ioan Meșotă, o instituție de învățământ de elită din din Brașov și care poartă numele lui Ioan Meșotă, doctor in filozofie, membru corespondent al Academiei Române și unul din fondatorii sistemului educațional din Transilvania.
Alexandru R. Crețu: „Povestea unui elev mediocru într-un liceu de excelență. #mesota
Țin minte și acum palma luată după ceafă de la tatăl meu, din momentul în care am intrat la liceu. Cred că fusese primul bravo adevărat pe care îl auzisem de la ai mei. Eram în fața liceului, în stânga intrării principale, iar rezultatele erau afișate în spatele gratiilor. A fost cumva o surpriză pentru că intrasem în prima clasă, cea de informatică intensiv și nu prea se aștepta nimeni.
Pe vremea aceea se dădea examen de intrare la liceu și era bătaie mare pe Șaguna, Meșotă și Informatică. Mama a fost șagunistă și uniristă (după înființarea liceului de fete), iar tata fusese meșotist. Știam povești despre ambele licee. Dar cele mai multe erau ale tatălui despre felul în care a trecut el prin Meșotă, despre cum îl tunsese domnul Roșca, despre cum a ajuns să facă meditații cu el, chiar dacă la școală îl avea profesor de matematică pe domnul Lupuleț.
Nici nu știu exact de ce am ales să dau la Meșotă, pentru că știam din start că este un liceu mult mai strict, iar o bună parte dintre colegii din generală aleseseră Șaguna. Dar așa a fost să fie, iar dacă ar mai fi să aleg o dată tot Meșotă aș alege.
În clasa a noua am făcut ore după-amiaza și nu a fost deloc ușor cu naveta Brașov – Cristian în perioada aceea, dar m-am obișnuit destul de rapid. Sunt atât de multe povești pe Codreanu sau în autogară. Masa de seară o luam adesea în timpul orelor, îmi plăcea tare Eugenia și mâncam vreo patru. Asta în timp ce cântam Ada Milea în fundul clasei. Dacă nu mâncam Eugenia, atunci îmi luam un sandwich din autogară. Din ăla bun cu cabanos și salată de varză. Sigur îl știu toți navetiștii. Era ca ăla din gară.
Primul contact cu unul dintre profesori a fost cu domnul Alexandrescu. A venit în recunoaștere și am primit cu toții primul avertisment de la dânsul. Un fel de… vedeți voi ce vă așteaptă. Apoi l-am cunoscut pe domnul diriginte, pe domnul Roșca. Era o tradiție în liceu ca dânsul să preia clasa cea mai bună de real, era și ultima generație înainte de pensionare. Brusc mi-au revenit în minte toate poveștile tatălui din liceu. Domnul Roșca era tare strict și foarte sever. Dacă nu făceai față la învățătură, atunci nu rezistai prea mult la el în clasă. Am avut de tras ca să rămân, pentru că nu eram nici cel mai silitor, dar și pentru că ceilalți erau mult mai buni. Am avut în clasă olimpici naționali la toate materiile posibile. În clasa a zecea știu că le-am cerut alor mei să mă mute în altă clasă tot din Meșotă, dar îmi aduc aminte și acum răspunsul lor: “mai bine coada frunții, decât vârful cozii”.
Și asta mi-a fost! Nu degeaba am și acum momente în care mă visez în liceu: fie că sunt ascultat la Română de doamna Cocoș sau de mama ei, fie ca nu am suficiente note ca să îmi încheie media la o anumită materie, fie că dau lucrare la economie.
Economia e un capitol distinct. Reușisem performanța de a lua doi de doi și aveam nevoie de un zece la ultima lucrare de recapitulare ca să nu rămân corigent. Știu că am învățat cartea pe de rost, pentru că așa și trebuia. Iar pentru asta chiuleam de la meditațiile de la engleză și învățam în parcul central sau noaptea, ca să nu mă vadă ai mei, învățam cu veioza aprinsă sub plapumă. Ghiciți ce! Am luat doar 9. Asta și pentru că domnul profesor nu prea mă plăcea. Era și normal. Chiuleam destul de des sau nu eram chiar cel mai cuminte la oră. Am rezolvat problema abia în semestrul al doilea.
Uniforma era și ea un capitol distinct. La vremea aceea eram singurii din oraș cu uniformă adevărată, iar la noi în clasă era și mai și. Dacă nu aveai cravată plecai acasă, iar fetele aveau voie în pantaloni doar când erau temperaturi cu minus. Se râdea mult pe seama uniformei și pe seama șosetelor albe imaculate pe care majoritatea băieților le purtau. Multe uniforme au fost rupte atunci când săream gardul prin spatele sălii de sport. Asta atunci când chiuleam.
Chiuleam adesea pentru a juca fotbal sau de frică, pentru a nu fi ascultat. Dar de cele mai multe ori eram exact în curtea liceului și jucam fotbal. Aaa, mai eram și pe la bodegă, dar asta într-o poveste viitoare. Și doar dacă mă lasă Săvuțiu să spun tot. :))
Nu vor putea fi uitate orele de geografie cu domnul Rădulescu sau excursiile în care mergeam cu dânsul și orele de fizică cu domnul Alexandrescu. Acestea erau ore la care se râdea mult, dar se și învăța pe măsură. Am avut norocul de a îl avea în clasă și pe Slavic, iar el era un mare desenator și caricaturist. Adesea tablele erau umplute de desenele lui cu glume la adresa colegilor și chiar a profesorilor. Orele de informatică erau lungi și multe, făceam opt ore pe săptămână. Aveam o zi în care făceam 4 ore de Aplicații Practice de Laborator. Aici, dacă chiuleai, erai ca la jocurile de noroc. Ori făceai 4 absențe dintr-un foc ori scăpai și aveai practic o zi liberă. Orele de istorie începeau de cele mai multe ori cu întrebări politice pentru domnul Bodea, iar orele de dirigenție erau adesea tot ore de matematică. De la Franceză chiuleam cel mai mult, cred că de asta nu știu o boabă nici astăzi. Nu e de mirare că am trecut cântând Frere Jacques (am căutat pe google cum se scrie), atunci când am fost întrebat eu ce știu în franceză, iar la banchet doamna profesoară a vrut să facă cunoștință cu mine, crezând că nu am fost în clasă la ea.
Am primit nenumărate pedepse de la domnul diriginte Roșca, de la domnul director Lupuleț sau de la doamna director adjunct Zena Popa.
Ceea ce este poate curios este că în virtutea viselor urâte pe care le am și astăzi, liceul ăsta mi-a rămas la suflet, la fel și profesorii și colegii. Mulți dintre profesori nu mai sunt, din păcate și sunt sigur că s-ar mira puțin dacă ar citi aceste rânduri. Poate la fel cum s-a mirat domnul Roșca după ce a aflat nota mea de la bac și a zis: poate că m-am înșelat în privința ta.
Am scris și am fost puțin melancolic, însă liceul te formează, iar dacă Meșotă și-a asumat un lucru clar de-a lungul anilor, acela a fost exact acesta: de a crește oameni de calitate, de a îi pregăti pentru greutățile de care se vor lovi pe parcursul vieții și de a știi cum să le depășească.
Mulțumesc, Meșotă! La mulți ani!”
Vezi aici Video, Serbarea 152 ani de la înființarea Colegiului Național Dr. Ioan Meșotă:
