Last Updated on noiembrie 23, 2016 Românii sunt buni dar cei din sistemul bugetar au suflete de neoameni. Medicii din Brașov au salvat viața unui bărbat, cu arsuri de 40% pe suprafața corpului dar acum nu are unde să meargă. Ce-i de la Primăria locală ridică din umeri iar cei de la Asistența Socială se fac că nu au auzit.
“Am salvat de la moarte un om, acum ce facem cu el?” se intreaba medicii brasoveni care, vreme de 2 luni, au ingrijit un pacient cu arsuri foarte grave, potrivit stirileprotv.ro.
Este vorba de un barbat de 54 de ani din Dambovita, ajuns in spital cu rani pe 40 la suta din suprafata corpului. Omul nu are insa nici adapost, nici venituri, iar doctorii nu-l pot arunca in strada. De doua saptamani, chirurgul care i-a salvat viata da telefoane pentru a gasi o solutie. In Romania insa, sistemul de asistenta sociala nu pare pregatit pentru asemenea situatii.
Ion Piroiu lucra cu ziua la o ferma, pentru hrana si adapost, cand i s-a intamplat nenorocirea: un bidon de benzina a explodat in apropierea lui.
Omul a ajuns la Spitalul Judetean Brasov pe 29 septembrie, aproape fara nici o sansa la viata. Chirurgul care l-a ingrijit a tinut pe facebook un jurnal al razboiului dus cu moartea care dadea tarcoale acestui pacient. Povesteste ca, timp de aproape 2 luni, toate rapoartele de garda si toate vizitele s-au incheiat cu bolnavul aflat in stare extrem de grava. La ultima operatie, in jurul lui au fost 7 medici.
“Ne-am mobilizat cu totii si l-am ingrijit ca pe ai nostri si fiecare a contribuit cu cate putin, munca fizica si psihica multa, colegii i-au adus mancare, diverse obiecte”, povesteste o asistenta.
“Sincer nici nu ma asteptam. Am ramas asa surprins de cata atentie mi-au dat si atata curaj si atentie, au fost foarte apropiati de mine, chiar nu ma asteptam”, spune Ion Pioriu.
Lupta pentru viata lui Ion s-a terminat. In cateva zile, el poate fi externat insa de acum incepe o alta batalie: pacientul, care are doar pansamentele de pe el, pare a fi “condamnat la viata”. Nu are incotro sa apuce, nu e asigurat, iar recuperarea sa va mai dura multa vreme.
“O sa caut, daca o sa fiu mai bine sa gasesc o munca mai usoara, ca il intreb pe omul ala ce fel de munca are. Pai am cutare. Vezi sa ma lasi un pic mai incet ca eu sunt asa, o sa-i explic ca vin din spital”
Ion Piroiu are o mama batrana si o sora care locuiesc intr-o camaruta construita din mila vecinilor. Nici gand sa-l poata adaposti, hrani si ingriji.
“Ce sa ii fac, domne, unde sa stea aici, zi-mi si dumneata. Cine sa stea in picioare, sa mai suporte cu el? Du-ca-se la moarte!” spun acestea.
Medicul Dan Grigorescu povesteste ca a incercat sa-l dea pe Ion in grija asistentilor sociali, insa pana si el s-a pierdut in cinismul hatisului birocratic. ” Sa ceri tu asistent social de la comuna Iedera ca pacientul sa vina personal sa-si depuna un dosar cu acte si asa mai departe ca sa beneficieze de asistenta sociala, mi se pare o exagerare”
Desi medicul sustine ca a vorbit personal la primarie, la directiile de asistenta sociala Dambovita si Brasov si chiar la Ministerul Muncii, abia acum rotitele ruginite ale sistemului incep sa se miste. Prima solutie oferita e insa greu de crezut.
Gabriela Nitulescu, secretarul comunei Iedera, jud.Dambovita: “Ne vom implica, eu stiu, prin constructia unui imobil pentru ca acesta sa poata sa vina si sa locuiasca dupa externare sau ceva de genul…”
Sefa Directiei de Asistenta Sociala din Dambovita spune ca abia acum a aflat despre caz si va gasi un centru care sa-l preia pe barbat pana cand acesta se va face bine.
Medicul Grigorescu Dan păe Facebook:
“Să dea dracu’ în legile statului nostru!” – a izbucnit Ionela Săvescu, asistentul social din Iedera-Dâmboviţa care se ocupă, prin forţa împrejurărilor, de Ion al nostru. Zic “prin forţa împrejurărilor” pentru că pe dânsa am nimerit-o la telefon în urmă cu vreo două săptămâni dintre toţi ceilalţi asistenţi sociali ai Primăriei Iedera.
Era a patra convorbire telefonică pe care o iniţiam, mereu eu, tocmai pentru a bate fierul cât e cald. Perseverenţa mea de “buldog social”, pusă în slujba unui amârât al sorţii (şi nu pentru rezolvarea unei situaţii în care să fi avut vreun interes personal), dublată de poziţia de şef de secţie într-un mare spital al României, pot explica reacţia ei, aducând aproape a disperare, survenită probabil datorită faptului că nu întrevedea ca posibilă vreo rezolvare a speţei. Speţă care presupune un lucru simplu: intrarea lui Ion în categoria asistaţilor social (în care el se califică legal, îndeplinind de departe condiţiile necesare), pentru a beneficia de asigurarea medicală necesară de aici încolo pentru tratamentele şi internările viitoare.
“Dar nu se poate iniţia o astfel de procedură pentru că Ion nu este apt de muncă! Numai cei apţi de muncă pot beneficia de statutul de asistat social.
Nu văd nicio soluţie.” – mi-a mai spus Ionela Săvescu, constatativ şi, în mod evident, ultimativ ca intenţie de implicare profesional-personală.
După încă vreo două fraze în care mi-am exprimat nu atât nemulţumirea, cât, mai ales, stupoarea, am înţeles de ce nimic nu va merge în ţara asta a noastră dacă nu se schimbă în mod catastrofic modul de raportare al funcţionarului român, care, în loc să empatizeze cu nevoile (uneori până la suferinţă fizică) ale cetăţeanului pe care trebuie să îl SERVEASCĂ, este interesat mai curând de încadrarea situaţiei acestuia într-una din formele accesibile lui, funcţionarului, în loc dea căuta (şi găsi!) în mod creativ noi rezolvări ale unor noi forme ale problematicii sociale.
Cei mai mulţi dintre funcţionarii statului a căror muncă este legată de problemele grele şi grave ale cetăţenilor nu au înţeles că o lege promulgată chiar şi ieri, poate să fie în situaţia de a nu putea acoperi un tip de situaţie generată de ziua de azi!
“Viaţa bate la cur filmul” – spunea Corina Băcanu, într-un comentariu legat de avatarurile lui Ion. Această axiomă trebuie înţeleasă mai ales de cei amintiţi mai sus.
Şi cât mai repede! Căci lumea este în schimbare, viaţa este într-o permanentă dinamică, iar această “realitate mişcătoare” nu permite înghesuirea oricui, în mod absolut procustian, în vechi prevederi legale, fără ca “înghesuiţii” să nu-şi adâncească suferinţa! Pe care unii nici nu mai au puterea să şi-o strige, ca nişte “miei tăcuţi” ai societăţii ce sunt…
Aşa că am luat problema “pe mâna mea” şi m-am adresat “sfinţilor ierarhici” ai asistentei sociale a spitalului (plecate în concediu fără ca să predea cuiva problema pe care o avea de rezolvat) şi asistentei sociale din primăria dâmboviţeană, respectiv directorilor DGASPC Braşov (domnul Gheorghe Durnă, cu care am vorbit azi-dimineaţă) şi DGASPC Dâmboviţa (doamna Cristiana Bucur, cu care am vorbit acum vreo săptămână).
Le urez un singur lucru: Să le dea Dumnezeu gândul cel bun!
Şi să înţeleagă, dacă nu cumva au şi făcut-o, că eu nu vreau “să scap de bolnav”, ci, dimpotrivă, doresc să-i fie asigurat un viitor al vindecării, care va surveni numai după o îndelungă convalescenţă, pe care eu o estimez la minim trei luni.
Aşa cum remarca şi Monica Bratu, asistenta socială de la UPU (“pompierul de serviciu” al asistenţei sociale a spitalului, solicitată de toată lumea în cazul absenţelor colegei care ar trebui să se ocupe de pacienţii internaţi), pe care am rugat-o chiar azi să mă ajute în realizarea unei forme oficiale şi instituţionale a demersurilor legate de Ion, este pentru prima dată în cariera ei de specialitate când observă că este parte a unui mod de reacţie în sprijinul bolnavului, nu al spitalului. Asta e chiar de bine! Mai mult, remarca ei mă onorează!
În ceea ce îl priveşte pe Ion, despre el am veşti colosal de bune!
Ieri Ion a părăsit rezerva dedicată arşilor în stare critică şi a fost adus într-un salon de arşi aflaţi în drumul spre vindecare şi externare. La intrarea în acest salon, Ion mi-a spus: “Acum am ajuns şi eu om normal…”
Da, Ioane! Numai că să te ferească Cel de Sus de lumea asta, a oamenilor normali, că tare ne-apărat de ea mai eşti acum!
La final de episod, nu mai întreb: “Şi acum, încotro?”
Răspund doar: Mergem înainte, până la capăt!
