Last Updated on martie 14, 2020 Artistul Adrian Scriminţ povestește cum a ajuns astăzi la Urgențe, al Spitalul Județean, după o criză de rinichi. Printre altele l-a surprins faptul că nu mai este așa multă lume, coronavirusul i-a învățat pe brașoveni care sunt adevăratele urgențe.
Adrian Scriminţ: „PENTRU PRIMA DATĂ ÎNTR-O AMBULANȚĂ, și neapărat în condiții de CoronaVirus! Îmi pun dorința de sănătate pentru toți oamenii planetei. Nu m-am putut abține să nu schițez un zâmbet forțat, cu un creștet al capului acoperit de broboane reci de sudoare, și să combin puțin trauma cu jurnalismul. După 6 ore de agonie m-am hotărât totuși să sun la 112. Mi s-a spus să mă înarmez cu răbdare. Mașina salvării a venit prompt, în mai puțin de 10 minute.
„Am fi venit și mai repede dacă nu ne-am fi încurcat în străzile cu nume de compozitori – Șirul Beethoven cu Șirul Gheorghe Dima! mă încredința paramedicul cu care m-am și împrietenit pe drum. Ca prin minune, la urgențe nu e multă lume. Se pare că în sfârșit oamenii au înțeles semnificația termenului urgență”! Echipament modern înăuntru în mașină, igienă maximă, dezavantajul unor suspensii dure, așa că nu am fost întins pe pat, am fost așezat pe un scaun.
Criza de rinichi m-a apucat la intrarea în Operă, la ora 9.20 dimineața. Am crezut că rabd și că o păcălesc, o mai avusesem cu vreo 15 ani în urmă, în Sarajevo. După 6 ore de vărsături și târâieli prin casă am apelat până la urmă la urgențe.
Măsuri stricte de siguranță la intrarea în secția Spitalului de Urgențe. Mai puțin de 20 de pacienți. Intrarea însoțitorilor strict interzisă. Unii dintre medici purtau chiar și căști de protecție, cei de la recepție cel puțin. Puțin irascibili între ei (dar nu cu pacienții), probabil din cauza măsurilor impuse, ori din cauza permanentei alerte, am înțeles că la urgențe este cel mai greu loc de muncă pentru un medic.
Am fost inclus în zona verde, cu o așteptare de 50 de minute. În interiorul cabinetului mi-am și dat seama de ce durează așteptarea atât de mult: au doar două paturi și vreo șase scaune pentru pacienți. Scurgerea perfuziei cu analgezice puternice mi-a luat vreo oră. Au trebuit să mă așeze într-un pat, pentru că mă luase cu leșin. Mă simțeam rușinat, pentru că meseria m-a învățat să rezist la durere. Nici nu-i de mirare că așteptarea durează atât de mult. Pe pat mi-o închipuiam pe fiica mea Otilia, cuprinsă de panică. Nu am mai avut vizitatori de la urgențe prin casă. M-au sunat și frații mei din Italia, aflați cu săptămânile în izolare în domiciliile lor de pe-acolo. Până la urmă m-au rugat să eliberez patul, că aveau mare nevoie de el. N-a fost o problemă să mă ridic, pentru că m-au stabilizat.
Un amalgam de zâmbete, luare de sânge, înțepături și perfuzii din partea asistentelor. Unii pacienți veniseră cu motive întemeiate, alții zâmbeau, le fuseseră rău dimineața și veniseră totuși să vadă ce avuseră. Dojeniți de asistente, nu intrau în spectrul urgențelor. În drumul meu spre LKG forfota angajaților pe culoarele spitalului. Dezinfecții constante și intense.
Nu există locație prin oraș în care să nu mă cunoască cineva. Fiica doamnei medic generalist făcuse balet și cu soția mea, acum face cu o altă profesoară. Mă știa. M-au uns la suflet spusele sale:
„Acum ca niciodată societatea ar avea nevoie de artiști, pentru detensionarea unei situații deosebit de apăsătoare. Poate găsiți mijloace să vă folosiți cumva harul, să abateți lumea de la tot felul de gânduri sinistre”! Prognozele dumneai și a mașinăriilor la care am fost cuplat au fost bune, mulți ani de trăit de acum în colo. După prescrierea tratamentului, cei de la recepție au alergat totuși după mine înainte de a ieși din spital cu sfatul de a vizita și un urolog, pentru că se vedeau în fotografie urme de nisip sau pietricele pe ici pe colo. Așa că m-au reîntors din drum ca să îmi facă o trimitere la un urolog, ei fiind medici generaliști.
Trei ore am staționat la urgențe. Am intrat cu agonii și am ieșit cu zâmbete. Laud promptitudinea personalului medical de acolo, și nu am avut cum să nu le remarc fizionomiile alarmate pe ici pe colo. Cu câteva zile în urmă se aștepta cu orele, mă încredințau lucrătorii, așa că fac și eu apel la populație să înțeleagă clar semnificația termenului urgențe.
Eu am încercat să le evit, dar spasmele m-au învins până la urmă. În concluzie… sănătate tuturor, și să ținem pumnii tuturor medicilor noștri, pentru că confruntarea lor cu ce-i mai greu de-abia urmează să vină. Am zis…”
