Last Updated on decembrie 19, 2016 Între Primăria Brașov și actorii de la Teatrul „Sică Alexandrescu” există un război care a culimnat cu un protest organizat sâmbătă la care au particpat zeci de actori din mai multe orașe ale țării.
Pe Facebook, Botond Nagy a scris: Scrisoare deschisă către domnul George Scripcaru, primar al Brașovului!
„Bună ziua.
Vă scriu deoarece nu pot să nu vă scriu. Aș începe această scrisoare cu o mică poveste. A fost odată, nu așa de mult, un puști, care își scria și își juca povestea în Brașov. În cartierul Astra mai precis. Pe atunci între blocuri era un teren mare, pe care obișnuiam să jucăm fotbal cu prietenii de prin cartier. Era un teren simplu, cu dâmburi, gropi de toate felurile.
Iarna ne făceam cazemate de zăpadă, vara marcam un teren de fotbal și ne jucam fără încetare. Până într-o zi, când a venit o echipă de camioane pline de buturugi, copaci tăiați și și-a descărcat pachetul pe terenul „nostru de joacă.”
Apoi mai mult de un an de zile ne-am acrit între buturugile alea, care aveam senzația că nu o să mai dispară de acolo. Zi de zi totul devenea din ce în ce mai crispat. Tot ce găseam pe acolo erau prezervative, seringi, ciuperci crescute pe copaci și diferite imagini din cataloage Playboy. Era sobru.
Dar într-o zi a dispărut totul și încetul cu încetul s-a construit un parc foarte voios. Parcul Ștefan cel Mare. Parcul cu leagănele, balansoarele, mingile de ping-pong ale copilăriei mele.
Apoi cu banca unde la un moment dat stăteam cu cea mai frumoasă fată și aveam emoții de nu puteam să scot un sunet.
Cu bradul imens adus înainte de fiecare Crăciun, care mă fascina în fiecare seară, când îl priveam din geamul meu și totodată mă cuprindea rușinea că eu nu merit așa o imagine, deoarece iarăși le-am mințit alor mei în privința notelor la matematică (Nu eram un guru la mate…).
Da… minciunea nu este o faptă frumoasă, dar este o faptă care se poate ierta. Cred. Parcul Ștefan cel Mare, unde mă simțeam în siguranță, unde mă simțeam acasă, unde simțeam că este ceva special. Cred că era special, deoarece era făcut cu o puritate și o dăruire pentru noi, copiii de acolo, care am îndurerat buturugile acelea. De atunci ați rămas în mintea mea, ca primarul cool, care ne-a făcut un parc.
Acum vă scrie același puști, care este un pic mai măricel, care la rândul lui iubește și se ocupă de teatru; și este mult prea întristat și nervos față de întorsăturile ce au loc la Teatrul Sică Alexandrescu din Brașov. De ce? A fost prima mea întrebare.
De ce nu mai sunteți primarul cool și în situația asta? De ce credeți că aveți puterea să vă confruntați cu TEATRUL? Cu ARTA?
De ce nu credeți că prin actorii aceia pe care îi dați acum afară, dați afară din teatru și valoarea, energia, viața, speranța, dar mai ales publicul tânăr! De exemplu, pe mine. Dumneavoastră ce credeți, pentru cine este important teatrul astăzi?
Cred că pentru toți, dar mai ales pentru noi tinerii! Pentru că noi avem curajul să mai visăm! Avem forța să mișcăm munți, avem curajul să fim sinceri și avem harul să ne uităm în ochii celuilalt, și, dacă este nevoie, avem testiculele genitale să facem revoluție. Dacă e nevoie, vom schia în flăcări pe pârtia „Bradul” cu pancarde: „#STOP_MURDER!”.
Numai că vom fi mai mulți decât a fost Liviu Cornel Babes, pe 2 martie ‘89! Țin să cred că și acum ar fi un semnal de alarmă de o actualitate acută. Nu vom fi primii și nici ultimii. Dar țin să vă reamintesc, Domnule Primar, că TEATRUL există și a supraviețuit de mai mult de 2000 de ani; și nu Dumneavoastră veți fi acela care îl va călca în picioare!
Puteți să-l murdăriți, să-l mâncați, să-l scuipați afară, dar TEATRUL nu îl veți digera de tot niciodată!
Deoarece lucrurile sfinte nu se pot digera! Lucrurile sfinte sunt și vor exista pur și simplu, fără să înțelegem prea multe din ele. Ne cuprind pentru un moment, ne fac mai mici. Nu le înțelegem, dar prezența lor ne trebuie, ca laptele de lângă bolul cu cereale integrale atent alese de la micul dejun.
Pentru ce este nevoie să-l jucați pe durul degeaba? Pentru niște oameni care vor să-și facă meseria cu demnitate? Pentru niște oameni care au ales să facă asta, pentru că iubesc ceea ce fac? Pentru că seară de seară îşi pun sufletele lor pe tavă pentru a pune niște întrebări nouă – întrebari care ne aduc mai aproape de noi înșine?
Domnule Primar, lăsa-ți TEATRUL, ARTA să-și vadă de treabă, să ne oglindească sufletele și să ne îndrume spre o întâlnire, spre o viață, de care uităm de multe ori că este frumoasă, din cauza acestor meciuri scârboase de ping-pong, dar care merită trăit până la delir, deoarece este a noastră. Jucați meciurile de ping-pong pe mesele din Parcul Ștefan cel Mare. Jucați, dar jucați cu credința și puritatea unui copil!
Domnule Primar, stau din nou în fața bradului magic din parc și nu îmi doresc altceva decât să fiți din nou primarul cool al copilăriei mele, care va organiza un concurs drept pentru postul de manager al Teatrului Sică Alexandrescu, care va crede în cultură, care va reangaja artiști dați afară pe nedreptate, un primar care ia atitudine față de porcăriile din jurul lui, un primar care știe să iubească și crede în ea!
Niciodată nu este prea târziu pentru un simplu dar sincer „Îmi pare rău”. Țin să cred că iertarea ne face mai buni. Nu vă fie teamă că nu veți găsi iertare în oameni. Fiți sincer! Vă rog. Merită.
Cu drag, puștiul care mai crede într-un Brașov, oraș de poveste”.
Botond Nagy,
Regizor de teatru
