Last Updated on iulie 12, 2024 
România este țara unde poți să iei două fetițe de 7 și 5 ani și să le duci pe munte, în zone dens populate de urs. O femeie povestește că a fost chiar în zona unde Diana, o fată de 19 ani a fost atacată de urs. A auzit cum striga la urs. Iar femeia, cu fetițe după ea, a mai zăbovit prin zonă, uimită că nu o mai aude pe fată țipând la urs. Dacă ursul îi ataca fetițele și nu pe Diana? Oare cine vrea să meargă să vadă lei pleacă cu fetițele după ei, prin savană?
Diana, tânara de 19 ani, care a sfârşit după ce a fost aruncată într-o râpă de un urs pe traseul Jepii Mici din Bucegi, a fost auzită de o femeie, venită la munte cu nepoatele sale. Se aflau la Valea Spumoasă. Iar ultimele minute din viaţa fetei, care a încercat să alunge fiara care o ameninţa, ţipetele şi tăcerea surdă ce a urmat, toate au fost surprinse de Andreea O.
Femeia a povestit pe pagina sa de Facebook, cum au decurs ultimele clipe din viaţa Dianei.
„Am stat mult pe gânduri dacă să scriu ceva legat de povestea cu ursul. Am fost acolo, foarte aproape de el și de victimă. Mult prea aproape. 2 ore în care el era considerat agresiv și eu n-am știut că era atât de aproape. Pe fată am și auzit-o când încerca să-l alunge.
Făcea totul ca la carte, gălăgie, gălăgie, era clar că-l vede, simțeam din tensiunea vocii. Încordare și determinare să-l alunge. Îi auzeam vocea tot mai clar și părea că a și reușit. Gălăgie, gălăgie și deodată… liniște. Îmi bubuia liniștea în urechi și m-a luat teama….dacă vine la noi? Dacă l-a gonit și vine la noi? Da` de unde se aude? Când îți rotești ochii în sus la Spumoasa, încremenești. Ești așa de mic și atât de aproape de inima muntelui, la doi pași de civilizație și totuși atât de departe. Dacă închizi ochii ești doar tu și natura, zgomotul apei acoperă multe acolo.
Cade din toate direcțiile, și mai sus, și mai jos. Mă uitam în sus, la pereți, încercam să străpung cu privirea prin desișul potecii ce duce tot mai adânc în pădure, pe lângă cascadă. Era prima oară când pășeam pe firul ăla de potecă. N-am simțit niciodată nevoia să o fac, acum insistase Ilinca, nepoțica mea exploratoare.
Are 7 ani și o teamă de urși. Încerc să i-o înlătur, să-i explic că suntem în pădure, unde ursul are treaba lui, iar noi pe a noastră. Dacă ne vedem de treabă, nu se întâmplă nimic. Noi cu treaba noastră, el cu a lui. Ana are 5 ani și e mai preocupată de pietre interesante căutate pe traseu. Găsise una specială și i-a zburat din mână (inexplicabil, cu boltă, chiar înainte de stația privată de captare a apei. Dă și caută, promis că o să găsim una și mai interesantă la cascadă si căutat din nou la coborâre. La cascadă nu am dat peste piatra aia specială, deși i-am prezentat câteva”, îşi începe Andreea povestirea, conform Observator Tv.
„Am mers cu fetele spre cascadă conștientă fiind că odată ajunse acolo, el nu ne auzea. Practic eram singure. De fapt nu eram singure, eram cu Taz. Care venea, pleca, venea, pleca, era într-o stare de agitație de cîine cu ADHD. Îmi dădea un sentiment de siguranță să-l știu acolo. Deși era foarte cald, ne-am făcut de cap la cascadă. Eu m-am băgat sub cortina de apă, fetele s-au descălțat și s-au răcorit în apă. Fericire maximă! Până într-un moment în care printre copacii de deasupra refugiului Salvamont s-au ițit niște capete. Mamă, și s-a pus Taz pe un lătrat. Câine anxios, stăpân anxios. (…)
Întotdeauna când am pășit pe cărări de munte am încercat să-mi fac simțită prezența. Nu răcnind și fluierând, ci am încercat să dau de veste că sunt acolo, pe principiul să nu ne luăm prin suprindere, să ne respectăm spațiul. Tu cu treaba ta, noi cu a noastră. Momentul de la cascadă, când au venit oamenii, a schimbat cumva dinamica locului. Inițial, am zis că sunt 4. Doi au urcat pe potecă în sus, pe lângă cascadă. De acolo i-a venit Ilincăi ideea: ia să o iau și eu pe acolo. Ana căuta piatră specială, Taz pe lângă noi, liber, că se potolise, oamenii din grup s-au retras la umbră, nu îi vedeam pe toți, dar știam că sunt acolo. Am zis să-i fac hatârul Ilincăi și să urcăm un pic, că o văzusem că se bosumflase când i-am spus că pe acolo nu merge singură. Ana își căuta în continuare piatra specială. Urcam pe potecuță când am început să auzim ca un fel de bolborosit de voci, mi se părea că sunetul vine din spate, adică de la refugiul Salvamont. Cu doi pași pe care noi i-am făcut mai sus, sunetul a devenit mai clar.
O femeie gonea ursul, exista acolo o intensitate a confruntării și apoi brusc liniște. Nu urlete, nu nimic, doar vocea ei fermă pusă pe gonit animalul. Ilinca s-a întors îngrozită la mine și m-a întrebat: ce a fost asta? Ursul? Scurtul moment ne-a înghețat.. S-a auzit vocea de femeie care ne-a îngrozit, m-am gândit că a venit ursul la refugiu, au încercat să-l alunge. Dar de ce era doar voce de femeie? Că ei erau mai mulți. Nu s-a auzit nicio altă voce de bărbat.
Încleștarea surprinsă de noi a fost atât de intensă și de scurtă încât mi-am zis ok, totul e ok, s-a auzit o voce de femeie care gonea ursul și care a dispărut brusc. Da de ce a dispărut așa brusc? O fi căzut? Țin minte că mă uitam în sus, spre pereți, și gândurile astea îmi fugeau prin minte. O alpinistă care a dat de urs? Da de ce tăcerea asta? Că n-am mai auzit nicio voce după momentul ăsta. Am încercat să mă adun să nu le transmit fetelor frica. Cumva, am reușit. Frica era de dus ursul spre noi, nu că cineva a sfârșit sfâșiat de urs. Făcut o poză la cascadă, pe care m-am uitat ulterior și arăta 13.58. Câteva momente, minute mai devreme se auzise vocea.
Deci ancora în timp există. Pentru fată, lucrurile s-au încheiat în punctul acela. 13:50- 14:00. Mi-a fost clar ulterior. Ce n-am știut e că ea de pe poteca îngustă de pe Valea Jepilor a căzut fix în vale, din relatările din presă ulterioare, și că ursul fix cu ea acolo. Turbat. Nu știu ce înseamnă turbat.
Ce știu e că m-am retras de la cascadă cu fetele, întrebându-mă ce a fost asta. Adună papuci de preumblat prin apă, adună lesă…Ne-am strâns lucrurile și când am trecut pe lângă grupul poposit la umbra copacilor de deasupra refugiului am întrebat: ați auzit-o pe femeie? Cumva, în capul meu, era că ei au urlat deși, ce m-a frapat, era că am auzit doar voce de femeie. Și m-am întrebat: dacă e la refugiu, de ce aud doar voce de femeie, nu și de bărbat. Că ei erau mulți, în fața refugiului un tip care făcea plajă. Asta m-a derutat un pic, și uitându-mă în sus am zis a fost o alpinistă care s-a întâlnit cu un animal, nimic dramatic, au rezolvat-o.
Instinctiv, am pus pătura într-un colț din poienița din fața refugiului, cât mai aproape de coborâre. Fetele erau pe veselie, omul la plajă deja ne observa, îi cam stricasem zenul, mă gândeam.
Deasupra noastră, grupul mare. Am stat cu fetele preț de un sandvis si de un fruct, să ne tragem sufletul înainte de coborâre. Un pic de leneveală.
Am coborât tot pe treptele de rădăcini, pe Ana o țineam de mână și Ilincăi i-am spus să stea în spate. A protestat, i-am explicat că dacă e să alunece, se oprește în noi.Eram pe fața cu valea, „cu ursul turbat” și fata căzută în apă. Și nu știam. Ne-a simțit ursul? Păi am coborât fix pe partea lui”, mai povesteşte martora.
Ro-Alert, la două ore de la incident
„Au plecat, la scurt timp a trecut pe lângă noi în trombă mașina de jandarmi. Ne-a umplut de praf. Când să ajungi la tarabele cu plușuri, o mașină fulger Salvamont. Era ora 16, deasupra noastră elicopterul se învârtea. Ne-am oprit iar la locul de joacă. Ne-am întâlnit cu o doamnă și discutam, copiii se jucau.. După cum se învârtea elicopterul, am zis clar e extragere de victimă care nu mai traiește. Nici prin cap nu mi-a trecut că e fata pe care o auzisem. Am pornit cu fetele spre gară, iar nu mai aveam apă plată, aveam minerală. Am primit mesajul Ro Alert cu cruce albastră și ursul periculos când eram aproape de gară. Atunci l-am văzut.
Am râs nervos…pe bune? La gară? Sunt bulversată, am încercat să mă adun și să înțeleg. Pe tren am văzut grozăvia, pe seară am sunat la Salvamont. Că nu înțelegeam ce s-a întâmplat. Dispeceratul lor nu funcționa, nu era număr valabil (câte chestii dubioase se pot întîmpla într-o zi). Într-un final am dat de Salvamont Prahova, omul mi-a spus că e coordonatorul intervenției și mi-a confirmat ce am spus: că fata în momentul ăla era singură, nu s-a auzit altă voce. Adică n-a venit ursul și a smuls-o de lângă el.
Mi-a spus, din păcate ați auzit, mi-a confirmat ora, tot. Mi-a confirmat că am și fost foarte aproape de urs. Și că mă înțelegea că sunt în stare de șoc. Că și ei erau șocați. Dincolo de șocul lor, ca salvatori montani, le-am spus că au existat 2 ore în care a existat un atac de urs agresiv care a fost raportat prin Ro Alert la ora 16…Deși ursul atacase mortal la ora 14.
Nu mai spun că am sunat seara la Salvamont Bușteni inițial și mi-au răspuns pompierii, că băieții nu mai sunt. Și când am vorbit cu domnul coordonator, mi-a spus că echipa de intervenție a plecat de la Caraiman. Așa se explică cele două ore? Sincer, nu înțeleg multe.
Ce știu sigur, e ce am auzit cu urechile mele: Fata s-a luptat singură cu ursul. Restul e poveste. O poveste dărâmătoare, pe care ar putea să o clarifice cei implicați.
P.S. Pe băiat îl consider o victimă în povestea asta. Îl cred că au schimbat traseul. Înțeleg, din ce spune el, că urcau pe Jepii Mici și la un moment dat au decis să se întoarcă să meargă spre cascadă. Aici nu mi-e clar, de unde a venit ursul. Cine era în față, cine în spate. Poteca foarte îngustă..Orice pas greșit, te duce direct spre Valea Spumoasă. Ce știu, repet, e că eu am auzit-o doar pe fată strigând la urs”, a încheiat femeia povestirea.
Sergiu Frusinoiu, coordonatorul echipei de salvamontiști care a recuperat trupul tinerei ucise ieri de un urs pe Jepii Mici, a relatat, pentru HotNews.ro, cum a decurs intervenția care s-a transformat într-o misiune de salvare contracronometru a colegilor săi.
Salvamontistul a relatat că, după ce a primit apelul prin dispecerat, s-au format imediat două echipe care au plecat la intervenție spre locul în care tânăra de 19 ani și prietenul ei au fost atacați. „Una din partea superioară, una din partea inferioară, neștiind locația exactă a incidentului”, explică Frusinoiu.
„Și salvatorii au nevoie câteodată să fie salvați”
Salvatorii au coborât pe coardă, iar cei din echipa de jos au ajuns primii la locul în care ursul și-a târât victima pe care a ucis-o.
„Atunci când colegii au vrut să se apropie, ursul era la victimă. Nu au văzut victima atunci, era în apă și în momentul în care au încercat să se apropie, ursul a devenit agresiv, au început să urle din răsputeri. Noi ne-am panicat foarte tare, eram cu 60 de metri mai sus de ei”, povestește salvamontistul.
„S-a dat cu spray de urs, cu petarde, promptitudinea și inspirația paznicului de vânătoare a făcut ca și colegii mei să fie în viață în momentul acesta. Paznicul de vânătoare a luat decizia să împuște animalul și să salveze viața colegilor mei. Se pare că și salvatorii au nevoie câteodată să fie salvați”, concluzionează Sergiu Frusinoiu.
Atacul violent al ursului de pe Jepii Mici este unul neașteptat atât pentru salvamontiști, cât și pentru experți specializați în comportamentul acestor animale și se pune problema dacă nu cumva ursul era turbat. De altfel, autoritățile au luat probe animalului pentru a determina acest lucru.
„Cred că asta e o mare necunoscută, ce s-a întâmplat în acel moment. Este clar că ursul, în mod normal, nu atacă și omul nu se află în dieta ursului. Ar trebui investigat contextul, inclusiv dacă ursul a fost sau nu purtător de rabie pentru că este cu siguranță un comportament deviant și nu putem să generalizăm până la urmă, să spunem că populația de urși din România a luat-o cu totul razna, așa cum am văzut deja menționat în mai multe surse”, a explicat, pentru HotNews, Cristian-Remus Papp, activist și expert în Arii Protejate la WWF România.
