Last Updated on august 25, 2018 Medicul Dan Grigorescu de la Spitalul Județean povestește pe contul să de Facebook cum l-a operat pe unul dintre îngrijitorii de la ZOO mușcat de urs.
Grigorescu Dan: „CAMARADUL NU SE LASĂ ÎN URMĂ
„- Chemați-l urgent pe Dan! Să vină rapid Dan!” – am izbucnit eu (cam furios, recunosc!), la o fracțiune de secundă după ce îmi retrăsesem aproape instantaneu mâna în care țineam bisturiul pregătit pentru prima incizie.
O liniște asurzitoare se așternu dintr-o dată în sala de operații, în timp ce toți cei prezenți (nu puțini la număr) se întrebau din priviri ceva de genul: „Băbăieți, ăsta (adică eu!) a înnebunit? Care Dan, că el (adică eu!) e Dan!”
„ – Cum care Dan? Frizerul!” – am mai adăugat eu, așezându-mă dintr-o mișcare pe scaunul meu „de sală” favorit.
Pe masa de operație se găsea un îngrijitor de la Grădina Zoologică din Brașov care fusese mușcat de ursul care l-a atacat atrăgându-l într-un soi de ambuscadă mai mult sau mai puțin premeditată. Era plin, din cap până la picioare (la propriu!) de plăgi care mai de care mai polimorfe, care mai de care mai ciudate, așa cum sunt toate cele provocate de mușcăturile de animale sălbatice mari. Problema de moment era însă aceea că imensa lor majoritate se găseau în zone păroase care nu fuseseră corect pregătite. Adică pacientul nu fusese ras în jurul niciuna dintre aceste plăgi. Nici în urgență, nici, ulterior, în Terapie Intensivă, unde fusese dus imediat după decizia de a fi internat. Și, din păcate, era vorba de un pacient păros la limita concurenței cu ursul care îl atacase.
Aceasta era explicația deloc mascatei mele mânii, apărute în urma a ceva ce mulți ca mine consideră a fi o situație intolerabilă pentru medicina și chirurgia de urgență.
Dan, al cărui „cabinet” (a se sesiza ironia termenului care se referă de fapt la o chițimie aflată la limita funcționalității) este situat la ultimul etaj al spitalului, a ajuns în mai puțin de patru minute (mai repede chiar decât un echipaj SMURD chemat la o resuscitare), cu uneltele într-o mână și în cealaltă cu telefonul mobil la care tocmai răspundea unei alte solicitări.
„- Da, dom doctor, ordonați!” – mi-a spus el gâfâind ușor și zâmbind complice, nefiind prima dată când îl chemam la sală pentru a descâlci astfel de situații. „E ceva de ras?”
„- E, dar nu ca de obicei. Mai întâi îți iei echipament de intrat în operație, exact ca noi toți cei din echipă și abia apoi îi dai drumul. Executa-rea!” – am mai spus eu, făcându-i cu ochiul, la fel de complice, știind că a făcut armata la Brigada 30 Gardă Mihai Viteazu pe vremea când (1994-1995) aceasta mai asigura paza și protocolul la Palatul Controceni.
După încă două minute, Dan-frizerul acționa ca o veritabilă „mână întâi”, ajutat fiind de cei trei medici rezidenți care făceau parte din echipa stabilită pentru intervenție și care îi țineau la îndemână regiunile care trebuiau pregătite.
După circa douăzeci de minute de echilibristică profesională, Dan a ieșit transpirat din zona zero a sălii (masa de operație), concluzionând sec: „- Acum e gata!” Nici nu am apucat să-i mulțumim cum și cât se cuvine, că deja era ieșit pe ușa sălii, grăbit să ajungă unde numai el știa că mai fusese chemat.
O oră mai târziu, când am ajuns la ATI ca să-l evaluez și pe cel de-al doilea rănit de urs, l-am găsit alături de el, pe cine credeți? Pe Dan! Care, de data aceasta, aflând de existența lui, începuse să-l pregătească, așa cum era și normal, încă înainte de a ajunge în blocul operator.
De ce am povestit acest episod pasager al unei zile obișnuite de lucru?
Pentru că, deși a trecut deja ceva timp de atunci, mă mai bântuie și acum starea de spirit care m-a determinat să chem frizerul spitalului într-un mod care ar putea fi considerat de unii ca identic cu cel în care chirurgul cheamă în ajutor anestezistul când observă că pacientul aflat în cursul unei intervenții banale dezvoltă simptome de insuficiență cardio-respiratorie.
O stare de spirit dominată de constanta și consistenta înverșunare pe care am resimțit-o prea mult timp împotriva unui sistem care desconsideră locul unor angajați în echipele din care fac parte.
O stare de spirit care mă împinge să întreb (și nu doar retoric!) de ce Dan-frizerul nu este considerat ca aparținând echipei de îngrijire a pacienților, fie ei „medicali” sau „chirurgicali”, atât timp cât el, Dan-frizerul, interacționează cu aproape fiecare dintre ei cel puțin o dată în cursul unei internări?
Și de ce activitatea lui într-un spital de urgență nu este recunoscută ca atare printr-un spor oarecare, dacă Dan-frizerul îi „ia la mână” zilnic, începând cu ora 6.30, când sosește la serviciu, mai întâi pe toți pacienții din secțiile cu profil chirurgical (chirurgie generală, ortopedie, chirurgie plastică, neurochirurgie, chirurgie totacică sau vasculară, oro-maxilo-facială, ș.a.) care urmează să fie operați în acea zi, iar mai apoi pe cei din secțiile medicale, cărora le asigură, (atenție!) la cererea asistentelor sau, uneori, a medicilor, elementele de igienă corporală specifică? Nevoia pentru așa ceva este cu atât mai acută cu cât nu puțini dintre pacienții dintr-un spital de urgență nu au rude care să-i îngrijească în orele de vizită sau sunt într-o stare atât de gravă încât, chiar dacă ar avea, nu și-o pot asigura…
Mă mai întreb de ce, atunci când am întrebat pe cineva la serviciul personal dacă frizerul de spital are asociat vreun spor la salariul și așa modest, mi s-a răspuns, nu atât cinic, cât extrem de natural că „în mod normal nici nu ar trebui să aibă vreunul!”
Că un angajat dintr-un astfel de serviciu gândește așa, hai să înțelegem. Dar că la nivel central (și aici vorbesc de Ministerul Sănătății) nu se ia în considerare că „Dan-frizerii” sistemului public intră în contact direct cu pacienții grav bolnavi (spor de stress), cu cei având boli infecțioase transmisibile ca Hepatitele B, C, delta, HIV sau TBC (spor de boli infecțioase), cu cei grav arși (spor de arsuri), cu cei care vor fi operați (spor de chirurgie), cu cei aflați în ATI (spor de terapie intensivă) sau cu cei aflați în alte categorii din care îi amintesc doar pe cei care sunt subiecții deparazitărilor intensive, ei bine, cu asta nu pot fi de acord.
Analizând unul dintre principile aplicate încă de la primele războaie ale omenirii și rafinate ulterior la nivelul comandourilor din cadrul trupelor de elită, acela că „ÎN NICIO BĂTĂLIE CAMARAZII NU SE PĂRĂSESC ȘI NU SE LASĂ ÎN URMĂ !”, am credința că în cazul prezentat acesta nu numai că nu se aplică, dar nici nu are vreo șansă să se aplice. Că deliberat sau din nepăsare, e greu de spus.
Nu de mult, în Piața Victoriei, doi jandarmi au fost „pierduți” de colegii lor din cauze discutabile și, evident, generatoare de speculații. Dar au fost rapid „recuperați”, indiferent dacă parte a unui plan sau doar a unei reacții normale. Aflați chiar și pentru câteva secunde/minute sub rafala de violențe care s-a abătut asupra lor, suferința li s-a încheiat rapid prin „regruparea sistemului”!
În cazul lui „Dan-frizerul”, însă, care, ca parte a echipei de îngrijire a pacientului grav, a fost, este și va rămâne CAMARADUL nostru, al celorlați membrii ai acesteia, nu văd, din păcate, niciun efort, niciun interes, niciun demers pentru A NU FI LĂSAT ÎN URMĂ! Niciunul!
După ce categorii considerate ca fiind mai importante pentru actul medical decât un biet bărbier (farmaciști, biochimiști, chimiști, psihologi, și încă multe altele – am mai abordat subiectul) AU FOST LĂSATE ÎN URMĂ din punct de vedere salarial (dar recunoscându-li-se sporurile, chiar așa mici, cum sunt), iată cum, absolut întâmplător, determinată de o situație excepțională (doi oameni atacați de un urs) ni se relevă încă o situație în care decidenții sistemului AU ABANDONAT încă una. Neimportantă, negălăgioasă prin numărul mic de componenți captivi ai deciziilor strâmbe din sistemul de sănătate publică românesc, dar și incapabilă de a mai accepta să experimenteze suferința de a nu fi luați în discuție de niciuna dintre guvernările succesive ale deceniilor trecute din ’89 încoace!
Poate fi considerată această atitudine a funcționarilor aflați la o mai mare sau mai mică altitudine a zonei de decizie, ca o dezertare de la principiul echități, unul dintre cele care stau la baza statului social? Eu zic că da!
Poate fi considerat „Dan-frizerul” un camarad lăsat în urmă pe câmpul de bătălie, să se descurce cum poate, doar cu briciul și cu mașina de tuns scurt? Eu zic că da!
Tocmai de aceea îmi permit să îmi ridic glasul spre înaltul Ministerului Sănătății și să spun apăsat:
NU MAI LĂSAȚI CAMARAZI ÎN URMĂ!
Pentru că e nedemn de niște conducători!
(De omenie nici nu mai aduc aminte…)”
